Recurenţa nu a fost niciodată un fenomen străin scriitorilor. La Jonathan Safran Foer, ea s-a concretizat într-o neobosită călătorie sufletească. Gonind prin nebuloase şi explozii de lumină, basculând prin cotloanele cele mai adânci ale conştiinţei, rezonând la perfecţie cu bătăile cordului, “Extrem de tare şi incredibil de aproape” urmează îndeaproape volumul-cult “Totul este iluminat”. Un robot telefonic, o pereche de mănuşi albe, un set de cărţi de vizită, o cheie, teancuri întregi de caiete mâzgălite, două palme tatuate cu DA şi NU. Tandreţe, brutalitate, dragoste şi întuneric. Înghiţite de mintea nobosită a unui copil, luminate intermitent de tavanul plin de steluţe fosforescente al odăii lui.

Oskar Schell este un preadolescent precoce. Inventator amator, designer de bijuterii, astrofizician, cântăreţ la tamburină şi pacifist, la numai nouă ani, Oskar observă viaţa din postura unui cercetător care caută adevărul absolut. Asta în timp ce răscoleşte în sus şi-n jos New York-ul după încuietoarea ce s-ar putea potrivi cheiţei misterioase lăsate în urmă de tatăl său, ucis în atentatele de la 11 septembrie. Povestea capătă amploare pe măsură ce se înoadă cu frânturi din tinereţea măturată de bombardamentele de la Dresda, a bunicilor săi.

Momentele dramatice alternează constant cu secvenţe de comedie pură ce îţi stârnesc cel puţin un zâmbet larg până la urechi, iar personajele sunt demne de peliculele lui Wes Anderson. De exemplu, scena în care Oskar îi adresează o scrisoare lui Stephen Hawking, întrebându-l, pe un ton aproape solemn “Pot să fiu protejatul dumneavoastră?”. Micului geniu Oskar îi vei rezista cu greu; îţi vei dori fie să-i arzi o palmă, fie să-l sufoci cu o îmbrăţişare. Dar vei înclina, fireşte, către a doua variantă, pentru că Foer nu face din Oskar un adult miniatural nesuferit. Nu îl lipseşte de stângăcia şi curiozitatea caracteristică vârstei, „invenţiile” sale fiind exact ce te-ai aştepta de la un copil de nouă ani, iar realismul dorinţelor lui fiind explicabil prin trauma emoţională trăită.

Cartea capătă complexitatea unui jurnal, în care Foer alternează pasajele narative cu desene, fotografii evocative, coduri numerice şi pagini ilizibile pe care literele s-au încălecat. Multe dintre ele nu vor căpăta sens decât după încheierea lecturii, după răsfoirea ultimei pagini, când puzzle-ul va fi complet. Călătoria lui Oskar prin New York se încheie opt luni mai târziu, când, dincolo de încuietoarea pe care o păzeşte cheiţa, va descoperi, puţin câte puţin, şi câte ceva despre oameni şi despre legăturile aparent accidentale care îi aduc laolaltă şi îi ajută să se regăsească indiferent de adâncimea rupturilor dintre ei.

“Extrem de tare şi incredibil de aproape” dovedeşte că Jonathan Safran Foer nu a fost un one-hit wonder printre autorii de ficţiune contemporană. Al doilea volum al său cântăreşte tragedia unei naţiuni cu profunzime, căldură şi sensibilitate. Fără mănuşi. E o carte pe care o laşi din mână emoţionat, copleşit, care îţi stăruie în minte zile în şir după răsfoirea ultimei file. E genul de carte despre care ştii că va bate filmul. Şi cu toate astea, îl aştepţi cu sufletul la gură, după ce ai văzut ce-a făcut Liev Schreiber din “Totul este iluminat”.

Christian Marclay este, probabil, primul care s-a jucat la platane, undeva pe la mijlocul anilor ‘70. Şi nu înţelege cum de ceva atât de “nerdy” ca zgâriatul discurilor a devenit atât de cool în ziua de azi.

Jumătate muzician, jumătate artist vizual, Marclay a explorat orice fel de metodă prin care te poţi juca cu sunetul, iar energia punk-rock din vremea lui i-a dat inspiraţia necesară. În mod ciudat pentru un punk-rocker, a absolvit Colegiul de Arte din Massachussets, şi apoi a spus că îi place genul acesta de muzică pentru că nu trebuie să ai studii ca să-l cânţi.

Pasionat dintotdeauna de artistul Joseph Beuys, de mişcarea Fluxus, şi de conceptul de intermedia în general, a colecţionat toate sunetele care nu trebuiau nimănui, sunetele pe care toată lumea le arunca. A hârşâit, a tăiat, a decupat, a lipit, a zgâriat, a distorsionat.

A găsit un alt fel de record players.

A făcut puzzle de discuri, a folosit un vinil drept chitară pentru a-l imita pe Hendrix şi a sculptat instrumente muzicale imposibile:

A compus o simfonie de sonerii:

Şi, pentru că, de multe ori coaja fructelor nu trebuie curăţată pentru că are cele mai multe vitamine, nici coperţile de vinil nu-s de lepădat când ne jucăm de-a intermedia. ;)

“Ce sfat i-ai da cuiva care foloseşte platanul ca instrument?” a fost întrebat Marclay. “Să încerce ceva nou!” a râs.

Interviu din 1998 cu artistul aveţi aici.

În 2007, aşterneam pe hârtie acestea: Concurez cu o cameră de cămin. Mai exact, împotriva ei. Între mine şi hruba de 3/3 metri se duce un război silenţios animat de fundalul multi antisocial. Până acum mi-a dat peste nas de circa opt ori. Eu ei, de două. E semn că se strică treaba. Obiectivul nostru e comun: locatarul ei. Diferenţa stă în magnetismul progresiv cu care a mea rivală operează, nefiindu-i necesară decât existenţa minimală. De când am vazut-o ocupată am început să intru la idei. La început s-a instalat o acalmie care bătea în nesimţire. În scurt timp însă, aceasta a involuat în lene. Care la rându-i a atins idei (şi idealuri) progresiste menite să participe la inducerea în eroare a adversarului. Bineînţeles că, cedând presiunilor (h)ospitaliere exercitate cu tăgadă asupra proprietarului de către dumneaei, am venit să o vedem la faţă întindere. Proprietarul era-n extaz. A doua zi primeam o nouă invitaţie la noua mea prietenă, hruba. De data asta se preconiza o şedere îndelungată.

Eram gata să cedez când un bun amic mi-a deschis orizontul contemplativ al iubirii nemărginite a studentului mioritic pentru aceste matroane ale răniţilor de pe fronturile dictaturii universitare autohtone. Eu aveam 19 ani. El era Cărturescu, şi mi-a grăit astfel:

Iubim căminele. Pentru că au ferestre cu geamuri care se zgâlţâie până la picaj când e frig, pentru că, confortul lasă de dorit lucruri obscene, pentru ca au bude pline, (de) locatari indecenţi şi bucătării de care (nu?) ţi-e silă. Pentru că acolo, locatarii pot mirosi a transpiraţie sau a tutun prost şi asuda pe jumătatea superioară fără să fie criticaţi. Pentru că sunt, de altfel, la ei în sufragerie. Pentru că fac să se hlizească toţi copiii mici care trec pe lângă ele. Pentru că se află la margine de bulevard, şi de la ferestrele lor raspund privirii tale zâmbete de fete nălucitoare, când le fixezi ca un maniac. Pentru ca prin paturi se găsesc destule îndrazneţe şi inventive, şi nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că îţi iubesc buzunarele. Pentru că nu se fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să nu se laude fiecare cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că se citesc reviste porno şi se navigheaza pe site-uri porno (uneori se fac şi filme porno).  Pentru că se desenează şi se pictează faţadele cu atenţia concentrată a unui artist transpirat inspirat. Pentru că se joacă şah, whist sau ping-pong la orice oră din zi şi din noapte. Pentru că aici există un fel de-a rezolva problemele care te scoate din minţi. Pentru că există un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că lumea se masturbează. Pentru că sunt extraordinare, iar pentru ele se scriu trei sferturi din paginile ziarelor anual în perioada anterioară ocupării. Pentru ca te înnebunesc cu diversitatea. Pentru ca te termină perversitatea. Pentru că acolo NU se poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că nu se face duş niciodată decât dacă apa caldă e darnică. Pentru că niciodată n-ajungi cu vecinii la un acord în privinţa frigiderului, a netului sau a scaunului din colţ, dreapta. Pentru că lumea se interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat între vedetele de palier. Pentru că sunt ţinute minte numele ocupanţilor de pe fiecare etaj, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că gagicile se gândesc cum să pună mâna pe tipul dragut pe care-l văd pe culoar dimineaţa în timp ce beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că tot ele îţi pun mâna pe fund ca în reclame când supărat ca vai de lume şi cu ochii numai spume te duci agale la baia de la 2.

Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e whiskey-ul de dimineaţă, când timp de o oră se ronţăie bomboane de ciocolata şi fiolele de algocalmin rămase de cu seară şi se pune ziua la cale.  Pentru ca din ele-am ieşit şi-n ele ne întoarcem în fiecare dimineaţă, şi studenţia noastra se roteşte ca o planeta greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Un cântec pus pe repeat zile în şir are o evoluţie efemeră. Obsesia iniţială pentru ritm şi versuri se transformă în monotonie, iar dacă procesul se repetă insinuant, la exasperare. De câte ori nu ai făcut acelaşi lucru? Să dezvolţi o mică obsesie ce moare treptat înghiţită de autosuficienţă te transformă într-un suferind de monomanie. Nimic grav, e de părere danezul Ulrik Martin Larsen, care a construit o întreagă cultură utopică în jurul termenului. O colecţie de obiecte create prin repetiţia aceluiaşi proces, ce sfidează graniţele designului şi încorporează vestimentaţia şi accesoriile într-un tot unitar. Ulrik Martin Larsen iubeşte moda, dar se opune cu vehemenţă tendinţelor care dispar imediat după consum. Aşa că, îndrăzneşte să le demonteze şi să definească cel mai important trend, singurul realmente original: devotamentul, obsesia neconsumată pentru artă.

Lupul Moralist: Lucrezi ca freelancer în designer vestimentar şi eşti totodată designer de costume, fotograf şi ilustrator. Cum ai început şi care a fost background-ul tău înainte de asta?
Ulrik Martin Larsen: Am 34 de ani şi sunt artist. Locuiesc şi lucrez în Copenhaga. În vara lui 2008, am absolvit Şcoala Daneză de Design şi m-am specializat în design vestimentar. A fost un moment mai mult decât oportun, de atunci am avut privilegiul de a lucra în cele mai diferite medii şi am reuşit să îmi canalizez aspiraţiile artistice şi în alte direcţii. M-a ajutat foarte mult şi Fundaţia Daneză pentru Arte…Mă simt conectat la fiecare aspect al procesului creativ şi încerc să experimentez cât mai mult. Această sete şi curiozitate mi-a deschis ochii minţii şi mi-a permis să îmi amplific viziunea de la an la an.

LM: Care este filosofia ta?
UML: Să găsesc provocări cât mai mari. Cu fiecare proiect, încerc să asimilez ceva nou şi să fac un pas înainte. Nu mă consider nicidecum un expert în materialele şi tehnicile pe care le utilizez, însă e, cu siguranţă, polivalenţa e un avantaj considerabul.

LM:  Beauty is in the eye of the beholder. Eşti de acord cu asta?
UML: Sunt complet de acord, poţi descoperi frumuseţea în orice – sună ca un clişeu, dar este cât se poate de adevărat. Oamenii sunt legaţi de contrastul dintre ceea ce consideră frumos şi urât pentru a-şi sublinia intenţiile, pentru a crea un echilibru. Cred, însă, că lucrurile care sunt “doar” frumoase nu sunt nici pe de parte la fel de interesante. Avem nevoie de imperfecţiuni care să ne păstreze atenţia şi interesul nealterate.

LM: Ce te inspiră acum?
UML: Conversaţiile cotidiene, arta, filmele, literatura, muzica, ştiinţele, natura, prietenii şi toate punţile dintre aceste elemente…

“Avem nevoie de imperfecţiuni care să ne păstreze atenţia şi interesul nealterate”

LM: Ai lucrat până acum cu Toklum Shoes, Surplus Wonder, Cross Connection Ballet şi Federaţia Daneză pentru Industria Textilelor şi Confecţii. Vorbeşte-mi, te rog, despre aceste proiecte.
UML: Am fost foarte norocos să pot lucra pentru o paletă largă de clienţi în ultimul an, şi să mă pot dedica, simultan, proiectelor personale. Am făcut costumele pentru Cross Connection Ballet în colaborare cu coregraful Tim Mathiakis, pentru două noi piese, “Forgetting You Is Like Breathing Water” şi “ELOquent”. A fost o experienţă incredibilă să lucrez cu dansatorii şi coregraful. Încercarea de a găsi un conceLM care să susţină tema şi filosofia piesei şi să permită şi libertatea de mişcare a dansatorilor a fost cea mai mare provocare. Am fost profund mişcat la vizionarea premierei, există o emoţie şi o împlinire sufletească imposibil de redat în a-ţi vedea munca întrupată pe scenă, în a crea o nouă dimensiune a mişcării şi o expresivitate irepetabilă a costumelor. Am făcut, de asemenea, designul pentru Toklum Shoes. Cred că a fost un mare privilegiu -  să poţi concepe imagini şi atitudini pentru un alt designer şi să îi autointerpretezi creaţia. În ceea ce priveşte Federaţia Daneză pentru Industria Textilelor şi Confecţii, am ilustrat un catalog promoţional publicat în colaborare cu Târgul Internaţional de Modă Ciff Copenhaga, ediţia toamnă-iarnă 09/10. Mi s-a cerut să ilustrez două dintrele tendinţele sezonului următor… A fost distractiv să pot exprima starea, schema de culori, forma şi textura, toate laolaltă, unite printr-o singură imagine. Cât despre Surplus Wonder, este un grup de designeri extrem de talentaţi…au ceva de spus şi sunt neînfricaţi în ceea ce crează. Am avut onoarea să expun la Berlin, şi am lucrat împreună pentru un ziar al evenimentului. Sunt un mare fan al lor şi sper ca drumurile noastre să se reîntâlnească.

LM: Ce medii de expresie preferi?
UML: Colajul, fotografia… Materiale care se regasesc oriunde în viaţa de zi cu zi.

LM: Ai participat la competiţiile Designers Nest, Createurope, Irma, SynoLMik şi ai fost mereu unul dintre finalişti..
UML: Nu sunt tocmai o persoană competitivă, dar îmi place să îmi pregătesc portofoliul pentru concursuri, e cea mai bună cale de a-mi trece în revistă munca şi de a mă asigura că sunt la zi cu toate. Există tot felul de condiţii pentru a fi acceLMat, astfel că e o modalitate excelentă de a te şlefui sau de a vedea că nu eşti neapărat bun pentru asta. Competiţiile sunt întotdeauna o fereastră deschisă, un mediu propice pentru a te face remarcat şi a cunoaşte designeri din toate colţurile lumii.

“Moda este escapism, într-o anumită măsură. Îţi comunică personalitatea, dar mai ales ideea de personalitate pe care alegi să o promovezi”

LM: Monomaniac este unul dintre proiectele tale de referinţă. A fost descris ca o reflecţie asupra naturii schizofrenice a obiectelor aflate la limita dintre îmbrăcăminte şi accesorii. Care a fost conceptul?
UML: Ideea de bază a colecţiei Monomaniac este monomania – obsesia pentru un gând sau un fapt şi repetarea lui până la un punct în care devine insuportabil. Conceptul a fost transpus pieselor individuale, care au devenit astfel manifesturi ale obsesiei. Fiecare obiect este creat printr-o singură acţiune supusă repetiţiei pentru a căpăta formă. A fost un proces aproape binefăcător, m-a ajutat să îmi depăşesc obsesiile personale pentru a evolua către o etapă ulterioară… Într-un fel curios, am reuşit să elimin multe probleme prin această muncă foarte monotonă. Piesele îmbină sculptura cu îmbrăcămintea şi accesoriile – ţelul meu a fost să ating o consistenţă a detaliilor, o calitate aparte a decoraţiunilor, un sens implicit al obiectului…

LM: Într-un interviu, te-ai referit la Monomaniac ca o expresie a unei culturi utopice. Utopia este adesea asociată cu escapismul..
UML: Moda este escapism, într-o anumită măsură. Îţi comunică personalitatea, dar mai ales ideea de personalitate pe care alegi să o promovezi. Îţi oferă posibilitatea de a juca un rol şi reflecta o anumită imagine. Monomaniac trimite către utopic prin recrearea etnografiei unor obiecte aparţinând unui trib sau culturi imaginate.

LM: Recurgi întotdeauna la mixuri media, ce materiale predomină în creaţia ta?
UML: Sunt foarte deschis când vine vorba de alegerea materialelor, dar păstrez o preferinţă pentru cele comune, din viaţa de zi cu zi. Îmi plac materialele simple şi ieftine, pentru că, scoase din contextul lor obişnuit, pot releva o estetică greu de observat.

LM: Cine alege materialul – tu sau proiectul?
UML: E un proces organic, care se transformă de la un proiect la altul. E adesea dificul să explic modul de lucru al intuiţiei în acele momente, însă, în mintea mea, alegerea materialului si a mediului vine ca o consecinţă naturală a conceptului şi temei.

“Oamenii pe care îi admir cel mai mult nu sunt sclavii niciunui trend sau mişcări din modă sau design. Ei rămân dedicaţi propriilor valori şi percepţii. Acesta e cel mai important trend, şi singurul original.”

LM: Care e diferenţa între tendinţele locale şi cele globale în design, modă, artă? Care sunt tendinţele locale în Danemarca şi care crezi că sunt cele globale?
UML: E foarte dificil să facem o distincţie între local şi global în această epocă, în care informaţia curge atât de facil şi e accesibilă oricând. Oamenii pe care îi admir cel mai mult nu sunt sclavii niciunui trend sau mişcări din modă sau design, ci rămân dedicaţi propriilor valori şi percepţii. Acesta e cel mai important trend, şi singurul original.

LM: Designeri favoriţi, locuri, oameni?
UML: Matthew Barney şi Nick Cave (nu muzicianul), designeri precum Elsa Schiaparelli, Rei Kawakubo, Martin Margiela şi Yohji Yamamoto, Berlinul pentru energia sa în stare pură, Londra pentru atitudinea neînfricată şi pentru bunii mei prieteni – Rikke Gertsen Constein şi Jack Dahl, care m-au motivat întotdeauna să evoluez şi m-au sprijinit mental şi spiritual.

Unde directori de bancă semi-obezi stau cu laptopul pe genunchi şi judecători serioşi îşi povestesc ultimul lor caz.

Unde nu se râde.

Unde nu se bea vodcă din sticla mică din buzunar.

Unde e curat şi plictisitor ca o masă din restaurantul hotelului Hilton.

Unde nu se face cu mâna pe geam copiilor care stau pe marginea şinelor şi nu se scoate limba la muncitorii care îţi fac semne obscene.

Unde nu se joacă poker pe dezbrăcate pe bancheta murdară.

Unde nu îţi poţi sufleca fusta în sus pe pulpe, de căldură, până ţi se văd chiloţii.

Pentru că la clasa întâi nu e cald, e aer condiţionat. Şi scaune care nu ţi se lipesc de piele. Şi ferestre care se deschid uşor. Şi coş de gunoi cu fundul nespart. Şi priviri serioase peste ochelari. Şi încheieturi înconjurate de ceasuri elveţiene. Şi muzică de la radio.

Adică toate lucrurile de care nu ai nevoie şi toţi oamenii pe care nu vrei să-i cunoşti.

Concept Buyhand: Totul a început din dorinţa de a avea accesorii personalizate, unicat, care să se potrivească oricărei ţinute şi în orice ocazie. Iniţial obiectele erau purtate doar de noi, apoi de prietenele noastre care ne-au încurajat să creăm acest blog, şi astfel să împărtăşim cu restul lumii pasiunea noastră. Accesoriile prezentate sunt lucrate manual din materiale diverse şi de bună calitate.

Buyhand sunt Oana şi Maria, care ne-au răspuns la câteva întrebări..

Hypestreet: Acum cât timp aţi început să creaţi accesorii şi ce v-a atras la zona asta?
Buyhand: Am făcut „prostioare” de când ne ştim, mai mult sau mai puţin interesante, însă în facultate am început mai serios sa creăm, pentru noi şi pentru prietene, accesorii care nu se găseau pe piaţă, făcute exact aşa cum visam noi să purtăm.

Hypestreet: Aţi studiat arte sau design sau sunteţi, pur şi simplu, nişte firi creative?
Buyhand: Am terminat Facultatea de Arhitectura ”Ion Mincu”, care ne-a învăţat importanţa simplităţii, ce înseamnă bunul gust, cum să folosim accentele de culoare… Ne-a ajutat să ne definim un stil şi să nu ne abatem de la principiile pe cere le avem pentru a vinde mai mult.

Hypestreet: Ce vă inspiră? Filme, regizori, scriitori, benzi desenate, modă? Cinci lucruri care vă pasionează..
Buyhand: Inspiraţia vine de peste tot, uneori pleacă de la o pată de culoare, alteori pleacă de la un film sau un actor, personalităţi, accesorii vintage de la care pornim, concepte simple, poveşti pe care încercăm să le expunem cât mai clar dar cu o notă amuzantă. E greu să spunem doar cinci lucruri…arhitectură, design, călătorii, modă, film, muzică.

Hypestreet: Prin ce procedeu creaţi broşele? Cu ce le decupaţi? Aveţi instrumente speciale?
Buyhand: Procedeul preferăm să nu îl dezvăluim, ştiţi cum e, secretul meseriei, sunt realizate prin suprapuneri, sau simple, pictate şi vopsite manual. Ca orice obiect hand made, durează destul de mult să le facem, e nevoie de rabdare şi de dorinţa de a lucra cât mai bine.

Hypestreet: Veţi duce acest proiect mai departe de stadiul de hobby? Se poate trăi exclusiv din asta?
Buyhand: Nu ne-am gandit foarte departe, încercăm să facem totul cât mai bine, să fim în primul rând noi mulţumite de ceea ce iese. Zâmbetul clienţilor noştri în momentul în care ne văd accesoriile ne bucură cel mai mult. Ne place ceea ce facem , însă arhitectura e mai sus în lista de preferinţe. Dacă se poate trăi…sincer nu cred, şi dacă da, la stadiul la care suntem, foarte modest, în momentul de faţă e ca un bonus, nu un venit suficient. Vom lucra accesorii atâta timp cât ne va face plăcere, în momentul în care va dispărea “hobby-ul” şi vor rămâne obligaţia şi plictiseala probabil ne vom opri şi vom face din nou doar pentru noi…

Hypestreet: Cine sunt clienţii voştri? Primiţi comenzi din Bucureşti sau şi din restul ţării?
Buyhand: Comenzi au venit mai mult din Bucureşti însă şi persoane din restul ţării au apreciat ce facem şi au comandat. Sunt fete care ne urmăresc blogul şi vin la târguri special să vadă ce am mai facut nou, deci se poate spune că avem şi fani. Ceea ce ne amuză e că, de multe ori, băieţii apreciază accesoriile noastre şi încearcă să îşi convingă prietenele să cumpere ceva.

Duminică, 7 martie, începând cu ora 21:00, artista britanică Lu Cozma ne aşteaptă la un concert special de alternativ acustic în Green Hours.

Concertul pregăteşte lansarea albumului “Red” în România, lansare preconizată pentru luna aprilie, iar artista va fi acompaniată de chitaristul Sorin Romanescu.

Lu a început să cânte de la vârsta de 11 ani folk englez şi irlandez, şi trăieşte de doi ani în România. A fost comparată cu Suzanne Vega, Annie Lennox şi PJ Harvey, dar  e în primul rând Lu. Şi n-are chef să se încadreze în vreo nişă.

Am stat la discuţii cu ea şi mi s-a părut caldă, senzuală şi liberă. Urmează şi discuţia pe Hypestreet, cât de curând. Deocamdată, mergeţi s-o vedeţi în concert deseară.

Lu’s Myspace page

Lu’s site

Cine l-a mai inventat şi pe ăsta? Mr. Brightside, Eroul Anonim, prototipul individului extraordinar în viaţă, cel mai tare din parcare – oricum aţi vrea să-i spuneţi, el s-a menţinut ani la rând pe poziţie. Arhaicul Făt-Frumos, scăpat dintr-un basm eminescian, călărind o mârţoagă bălană, venit să salveze populaţia feminina de ansamblu. E frumos, sexos, bănos, simţit, elevat, inteligent, capabil, amuzant, şi in eventualitate – ce mai, visul (ne)declarat al oricărei muritoare ce se respectă.

Şi în ciuda aceste sclipitoare prognoze, prototipul bunăstarii sociale, afectiv-spirituale şi hormonale feminine a alunecat în ultimă instanţă, într-un con de implacabilă umbră, ca să nu zic că-i de-a dreptul în cădere liberă, sau că a disparut subit şi amarnic.

El a fost înlocuit de un alt etalon, ce-şi croieşte drum de ceva timp încoace, cu dibăcie şi hărnicie pe o piaţă pe care cererea elastică se confruntă cu o ofertă dureros de inelastică. Fătălăul.

Fătălăul, oameni buni, această entitate, insolvabil problematică în individualitatea-i distinsă, s-a caţărat asemeni unui parazit pe coloana socială, impunându-se cu tarie în toate activităţile menite a-l propulsa în rândul lumii. Calitaţile-i numeroase au fost preacinstite chiar şi de părintele Tudor Arghezi (poemul „Fătălăul”), care, de pe vremea-i îi preconiza instaurarea.

Fătălăul e, indubitabil, fresca masculinităţii contemporane. Derivată (de unde altundeva) dacă nu din regnul hipsterilor? Subjugat de dominaţia fustei matriarhale, el s-a mulţumit să-şi clădească imaginea de sex-simbol din limitat – latentele resurse disponibile. Fătălăul se îmbracă ca un metrosexual fashionista, ţinând să menţioneze noile achiziţii la fiecare întâlnire cu grupul de fani. Se delectează cu ritmuri moderate de haus şi rap, uneori un digerabil rock sintetic în substanţă şi formă de prezentare, soarbe firav limonadă pe timp de vară, fumează tigari uşurele gen Pall Mall light şi Kent 1.

Uneori se duce(a) la sală. Evident, din necesitatea de a reduce substanţial faliile adipoase ce-l îmbracă şi pentru a-şi conserva postura (Fătălăul de tip nou a renunţat însă la acest meschin obicei). Alteori, se duce la şcoală, care are statutul minimal de hobby sau conduce (asta dupa ce-a precizat că a obţinut carnetul dupa trei-patru ratate neşanse). Din arsenalul de superstar notoriu fătălău, mai fac parte conturile pe hi5 şi, mai nou, facebook, unde stă toată ziua, navigând după gagici cu potenţial.

Şi pentru ca masculinitatea sa-i fie şi mai atroce, recurge uneori la bere, tutun şi certuri prelungite cu apa şi săpunul (fără a renunţa, totuşi, la parfum).

Cu cuceririle (culese de pe Hi5 &co) e minimal în acţiuni şi obligaţiuni. Efectuează tururi de forţă pe Magheru, Calea Victoriei şi pe principalele artere (alei) din Cişmigiu, le duce la cafele şi cico, neuitând sa le amintească veşnic şi fără diplomaţie fraza criminală : „Dă şi tu bani!”. De regulă, termenul de rezistenţă la stres e de la 70 de zile în jos.

Dincolo de toate aceste detalii, tronează însă ameninţătoare dilema de graţie: fecioria. Cand vrea să-şi mascheze disperarea, Fătălăul se laudă cu bogatele şi intens-inexistentele sale escapade hormonale, ezitând în a le detalia spaţio- temporal.

Portretul robot al fătălăului nu e încă complet, aşa că feel free…

Deseară, 4 martie, la ora 18.30, are loc vernisajul expoziţiei foto Radu Afrim, cu ocazia lansării numărului 2 al revistei de fotografie Punctum la Librăria Engleză “Anthony Frost”.

Revista publică în fiecare număr un portofoliu al unei personalităţi din domeniul cultural, pasionată de fotografie. De data aceasta, a fost Radu Afrim.

“Încerc să duc înspre bizar un anumit tip de erotism, să creez o atmosferă suprarealistă care să nu se regăsească neapărat în compoziţie, ci în trupurile celor pe care îi fotografiez. Trupurile au poveşti. Iar eu fotografiez întâmplări şi trupuri, nu trupuri lipsite de întâmplări”.  (Radu Afrim, într-un interviu realizat de fotograful Cosmin Bumbuţ, editorul publicaţiei)

Expoziţia de fotografie Radu Afrim poate fi vizitată la Librăria Engleză “Anthony Frost” (Calea Victoriei, nr. 45), în perioada 4 martie-25 martie 2010. Revista Punctum se găseşte de vânzare atât în librăria engleză, cât şi în librăriile Cărtureşti şi la magazinul de echipamente foto F64. Ne vedem la vernisaj! ;)